“In order to be effective, truth must penetrate like an arrow- and that is likely to hurt” – Wei Wu Wei

Prezentul e doar un reflex!- nu fortez niciodata situatii in spatele carora nu se ascunde nimic.

A actiona adecvat e mai curand din ratiuni practice. Intentia e limpede: simplifici.

Spiritul acesta e inechivoc!- rigid uneori.

Perioadele de incertitudine oglindesc disponibilitatea de a actiona cu precizie. Totul devine clar, mai devreme sau mai tarziu.

Despre “fixatii”, blocaje, incertitudini si asteptari.

„Imposibilitatile” sunt extraordinare: preocuparea de a actiona cu sens, chiar  si „solutia justa” e uneori risipita- esti prins si fixat!

Cat mai mare efortul de a actiona coerent, cu atat mai puternic „clestele”.  Nu este nod care sa nu poata fi taiat, insa urmeaza alte 100 de noduri: cu timpul intelegi proximitatea acestui „model”…

…E ca si cum ai avea toate ingredientele, respecti reteta, nu sunt probleme de calitate si “nimic”!- rezultatul pur si simplu intarzie. Iti pierzi si speranta, mai mult decat o singura data si nici sa pleci mai departe nu poti: timp in care traiesti din te miri ce, parca in pofida faptului ca “nu faci nimic”.

Uneori e despre “altceva”!- e evidenta atat indecizia cat si necesitatea de a astepta: incertitudinile sunt clare si de asemennea faptul ca „nu e momentul”…

E o alta atentie!- e un alt joc…

Kendo

Aparentele sunt inselatoare. „Aproape potrivit” e mai curand o bataie de cap decat o posibilitate.

Cand l-am intalnit pe Obil* ma intersau doar „bazele”: Kendo nici macar nu “exista”- am improvizat…

Primul grup de practicanti pe care l-am intalnit erau „adunati” de prin karate: taekwoan-do-ul care mijlocise aceasta “apropiere”, nu rezona cu nimic- e un alt „spirit”… Nu am dorit sa raman, desi am revenit peste cativa ani…

Daca ai “segmentele egale” si un centru de greutate de un anumit fel, tehnica “vine de la sine”… Relatiile se aseaza altfel: nu apar discrepante evidente si asta „centreaza” restul eforturilor: devine o cale…

Daca procedezi adecvat si esti “fortat”, nu tu esti cel care are o problema… Jocul „exigentelor” are un anumit specific, insa de obicei se rezuma la sicane neamicale… Exceptiile?!- o fi si exceptii…

Uneori intalnesti nucleul dur al „metodei”: mijlocul a carui „linie” exclude orice altceva… Echipamentele sunt parca desprinse dintr-o piesa de teatru (kabuki), zgomotele de „neinteles”, recomandate mai curand pentru „terapie” si un pumn de nuiele legate cu sfoara: da, sunt ironic- exagerez, desigur. Asta e doar daca privesti din afara…. Nu este o disciplina „populara”, nici ce pare nu e si nici pentru “altii”… Presupunem ca doresti sa te retragi: saluti „protocolar” si iti exprimi intentia de a intrerupe o anumita „lectie”, sau pur si simplu sa te “scuturi de praf”!- ha, ha… Doar daca ar incepe toate povestile cu un sumar… Chiar si asa…

17 Septembrie- Informal”.

O executie tehnica, e doar “atat”: nimic mai mult!- restul “conotatiilor” atribuite practicii sunt deranjante, inutile chiar.

Faptul ca exista o “cultura” a longevitatii in practica artelor martiale, e semnificativ. “Individualismul” nu se rezuma doar la trofee, “statut”, palmares si “tabela de marcaj”…

Recunosc meritul unei influente de bun augur, insa cam atat…

Scepticismul e firesc. Cluburile de arte martiale au pornit din entuziasm si idealism: experienta nu prea conta- necesitatile financiare, structurile de organizare, etc. Zambesc…

Parcurg, poate zilnic, cateva secvente de tehnica:  are sens, chiar si acum.

Claritate, puls si emotie

 
A actiona “curat” si pragmatic, in termini de convenabilitate si sens, e util si uneori necesar: nu acumulezi “datorii”`- te misti eficace, puternic si liber, fara a fi nevoit sa revii, fara constrangeri “morale” si fara a cultiva “asteptari”.

Syncronicity: Chogyam Trungpa/ Ram Dass/ R. N. Remen.

„The path is like a busy broad highway, complete with roadblocks, accidents, construction work, and police. It is quite terrifying. Nevertheless it is majestic, it is the great path”. – Chogyam Trungpa

Healing our personal, elemental connection with the phenomenal world,  by becoming willing to open up, without resistance or shyness: all of this is threatening and seemingly exhausting, demanding and energy consuming. At some point, we need to stop identifying with our weaknesses. It is uncomfortable to feel so real, completely exposed to anyone we meet. Fearlessness is a question of learning how to be. Be there all along.

In the ordinary sense, renunciation is often connected with asceticism. You give up the world and embrace an austere spiritual life in order to understand the higher meaning of existence. If we “change” the context, renunciation is quite different. What the one renounces is anything in his experience that is a barrier between himself and others.

Perhaps the most important thing we bring to another person is the silence in us, not the sort of silence that is filled with unspoken criticism or hard withdrawal. The sort of silence that is a place of acceptance of someone as they are. We are all hungry for this other silence. It its presence we can remember something beyond the moment, a strength on  which to build a life. Silence is a place of great power and healing.

The ego can convert anything to its own use. If we can accept  our imperfections as they are, quite ordinarily, then we can use it as part of the path. The struggle to eliminate ego’s heavy hand is merely another expression of ego. The universe is made up of experiences that are designed to burn out our attachment.  As long as there is a place where we are vulnerable, the universe will find a way to confront as with it. We go around and around, trying to „improve ourselves”. Insights come only when there are gaps in our struggle.